miercuri, martie 04, 2015

Fericirea de marti


Profa MEA de română mi-a făcut din Poezie barcă de salvare. A ştiut să mă facă să mă simt un om valoros, chiar dacă nu eram decât un elev obişnuit. Mi-aduc aminte că-ntr-un an “zbârnâiam” să merg la olimpiadă. Pe vremea mea, concursurile şcolare nu erau, ca acum, pentru toată lumea. Aşa că “zbârnâiam” doar din priviri, n-aveam curaj să cer. Zbârnâiam, de fapt, după valorizare. Nu eram tocmai eleva care s-aducă “performanţe şi onoruri”. Dar mi-a văzut tristeţea, şi m-a lăsat să merg, fără să cer. M-A VĂZUT, printre alţi treizeci de elevi, şi asta a însemnat mai mult decât orice medalie.
Profa MEA de română predă de ani buni cu aceeaşi pasiune. Ştie să-şi dozeze ironia în cantitatea perfectă în care să amuze, fără să rănească. A citit Twilight şi Stăpânul Inelelor, ca să găsească lucruri cu care să-şi motiveze elevii. 
Când eşti copil şi auzi adulţi “ameninţând” că “o să vă fie vouă dor de anii ăştia!”, nu crezi. Şi, adevărul e că nu mi-e dor de ani. 
Mi-e dor de orele de română încă din clasa a noua. Căci a avut liceul grijă să mă-nveţe că se poate şi altfel. Că puţini sunt cei care-ţi păşesc cu grijă prin suflet.
Ce nu ştiam atunci, dar ştiu acum, e c-o să uit construcţia romanelor şi tipologia personajelor. Dar n-o să uit felul în care m-a făcut să mă simt. Şi că Poezia e barca mea salvatoare.
O admiram astăzi strălucind la catedră, şi-am ştiut c-aş fi iubit-o şi dacă preda chineza.

Niciun comentariu: