vineri, mai 23, 2014

Numa la urgente sa n-ajungi

M-a lovit subit urticaria, că răgușeala acută nu ajungea.
De data asta mai nasol decat de obicei.
M-am incapatanat sa nu iau antihistaminic, convinsa fiind de experientele anterioare ca trece si fara.
De data asta m-am inselat. Pe la miezul noptii, cand am vazut ca e groasa si ca am manifestari cu care nu-s obisnuita si cu care nu stiu sa ma descurc, am luat frumusel un taxi si m-am dus la urgente.
- Am o urticarie, am mai avut si de obicei trecea de la sine, doar ca de data asta am dificultati de respiratie si am impresia ca imi amorteste fața.
  - Ce-ati mancat?
Un cacat, imi venea sa ii zic, daca stiam de la ce e, nu crezi ca as fi evitat? In loc de asta, spun:
 - Nimic din ce nu mananc de obicei.
 - Ma uit imediat, zice medicul. Vine, se uita si confirma ca e urticarie. Asta stiam si eu, ma gandeam ca se uita la fațaul meu, confirma sau infirma daca e umflat, eventual explica senzatia mea de amorteala.
Normal ca nu.
 - Sa va luam o tensiune si, DACA TOT ATI VENIT, sa va facem o perfuzie.
 - Eu nu tin musai sa-mi faceti ceva, zic. Daca spuneti ca e ok, trece de la sine si nu ma loveste vreun atac cerebral in miez de noapte, eu plec acasa.
 - Ei, v-ati panicat degeaba, dar daca tot ati venit, va facem perfuzie.
(La prima mea experienta si cea mai urata cu urticaria, tantea aia mi-a zis ca daca nu ma internez si nu sunt sub observatie, risc sa mor inecata. Asta cica ma panichez degeaba. Adevarul e undeva la mijloc, desigur.
Mi-a scos tensiometrul. Nu mi-a zis nimic: e buna, nu e, nimic, doamna se juca de-a luatul tensiunii, o bifase si pe asta. Mi-a pus perfuzia. Pentru ca sunt mult mai anxioasa decat timida, i-am zis ca platesc cat cere, numa sa fie acele sterile. M-a asigurat ca sunt. Normal.
M-a mutat de pe un pat pe altul, intr-un salon. Infirmierul era ofuscat ca nu stiu pe un sa merg.
 - N-am mai fost la urgente, ii explic.
 - Pai sa mai vii!
N-am avut inspiratia, nici energia, nici sa-l injur de mama, nici sa-i urez sa ajunga acolo ca pacient si sa aiba parte exact de atitudinea asta.
M-am intins pe un pat care mirosea a pisat. Am stat cuminte sa se termine perfuzia.
Langa mine, doar batrane. Una avea nevoie la baie. Dupa multe insistente, cineva a inteles asta. Alta spunea ca paralizeaza. I-a spus ca "daca vrea, ii pune niste oxigen, altceva n-are ce sa-i faca"". Normal, doar esti la urgente, cine dracu sa stie ce sa-ti faca?? Doar DACA VREI, primesti o perfuzie si niste oxigen, ca numa tu stii ce e mai bine.
Alta tanti a chemat o infirmiera, pentru ca voia la baie si nu stia sa isi dea jos perfuzia. Cum nici eu nu stiam s-o inchid. A venit infirmiera, rastindu-se: "Si ce, nu poti sa ti-o dai jos, e asa greu?""
Ar fi trebuit sa-i zic: iertati-ne ca n-am mai avut ghinionul sa ne obisnuim cu perfuziile
Am plecat mancand pamantul. Am dezinfectat hainele. Si geanta.  Niciodata n-a fost atat de confortabil patul meu.
Am gandit ca mai bine mor acasa.
De asta prefer spitalele private.
Daca ar exista si Urgente private in acest oras, ar mai fi o speranta.
Eu stiu: is obositi, platiti, prost, etc.
Dar ar trebui sa le zica cineva ca majoritatea oamenilor nu ajung la urgente in miez de noapte, asa, c-au vrut sa le strice lor somnul sau programul.

P.S.: Mesaj pentru frate-miu, in caz ca citeste: ai nostri nu stiu acest episod si nici nu e necesar sa-l afle.

Niciun comentariu: