duminică, ianuarie 12, 2014

Un poem care incepe sambata

Sâmbăta ieșim în oraș.
Să ne uităm cum pe unii îi trag în hamuri câinii.
Pe alții singurătatea.
În toate părțile.
Noi știm cum să ne ferim fundurile,
odată am fost ciuruiți în toată regula.
Ne ținem de mână și mergem drept.
.........................................................
Și dacă e nevoie
ne împrumutăm de-o viață.
Și dacă e nevoie dăm pe mute.
Întotdeauna trebuie să mai fie o zi,
un drum și doi învingători.
.........................................................

În fiecare Luni se pornește un vânt mare

care deschide larg poarta.
Și noi scăpăm și alergăm pe străzile vechi.
Alergăm până când
fețele ni se aseamănă perfect una cu cealaltă.
Nu mai știm nici măcar noi cine suntem.
Tu eu eu tu.
În zori așa se întâmplă mereu
până ne aduce aminte ceașca de cafea
mereu plină, mereu rece
din care bem amândoi.
Atunci ochii noștri se retrag
în culori diferite.
Și eu zâmbesc și tu schițezi ceva...
E ca și când indigoul întârzie să apară
pe o a doua coală.

Am învățat să netezesc manuscrisul cu podul palmei.
Am învățat să o iau de la capăt.
Am învățat să-mi revin.
Scriu iar, până ce zâmbetul tău
aduce noaptea ca un cearșaf peste un trupul meu gol.
Și mi se face somn.
Aceasta este partea cea mai grea.
Și cea mai albastră.
Când tu nu-mi spui:
Noapte bună.
Costin Tanasescu

Niciun comentariu: