joi, iulie 11, 2013

Copilarii...

Daca ma gandesc bine, s-au indeplinit lucrurile alea pe care mi le-am dorit cu disperare in copilarie.
Mi-am dorit ca tata sa nu mai bea. Si nu mai bea. Nu din cauzele pe care mi le-am dorit, dar rezultatul conteaza. Partea proasta e ca si fara alcool, tot plangacios e. Partea buna e ca, asa cum mi-am dorit, ne vedem cu frecventa necesara.
In toti anii in care am avut probleme cu greutatea, el tinea musai sa-si manifeste indoiala ca "gandul bun ma va tine" la fiecare incercare a mea de a slabi si sa fie ironic. Mi-am dorit sa fie in papucii mei. Si e. Acum tinem dieta impreuna. 
Ani intregi am fost extrem de vulnerabila. La ironii. La critici. La respingere. La abandon. Mi-am dorit sa fiu puternica. Sunt.
Mi-am mai dorit sa nu fiu gospodina tipica, cu plozi si casa de tinut, pe care-o pocneste barbatul fiindca ciorba nu e destul de..., asa cum imi prezisese tata, plin de optimism. Mi-am dorit sa nu depind. 

In alta ordine de idei, am ajuns la concluzia ca subconstientul ia drept "hrana necesara" ceea ce primeste in copilarie. Al meu a primit din belsug anxietate. 
E dependent de anxietate, oricat l-ar scutura constientul de umeri ca asta "nu e ok". 
Cand am perioade fara ingrijorari majore, apar cosmarurile, prin care inconstientul meu isi creeaza singur "hrana necesara". Alte persoane cu un trecut similar isi iau "necesarul zilnic de anxietate" intretinand relatii toxice. Asadar, prefer varianta mea. Constientul meu e inca pe baricade si-si face treaba.
Mi-am adus aminte de toate astea azi, cand am realizat ca, cu toata agitatia din ultima perioada, de-o vreme visez doar frumos sau deloc.
Si cand i-am citit unei fetite o poveste terapeutica, descoperind ca e si povestea mea.
Dar asta e alta poveste, de impartasit maine:)

Niciun comentariu: