joi, ianuarie 03, 2013

Eu eram Cumintenia Pamantului

"Un copil cuminte știe că nu va fi acceptat și iubit dacă se arată pe sine, așa cum este el de fapt. Dar ce simte un copil cuminte chiar atunci când este cel mai cuminte? (...)"
Ca emotiile lui sunt "gresite", ca toate eforturile lui de a le face pe plac parintilor sunt zadarnice (pentru ca paradoxal, cu cat se straduieste mai mult cu atat i se pretinde mai mult), ca fara aprobarea si asigurarile celor din jur el nu exista si/sau nu e ok. Frica. Nesiguranta. Cumplita. Continua. Pe scurt, cam asta...


"Îmi amintesc poate și mai bine disperarea mea de la douăzeci de ani când mi-am dat seama că tot sistemul complicat de reguli pe care îl respectasem cu sfințenie până atunci nu funcționează în viața reală. Nu e suficient să faci ce ți se spune, pentru că la un moment dat nu mai e nimeni să îți spună ce profesie ți se potrivește, ce bărbat te face fericită, când e momentul să devii mamă, ce înseamnă să fii singură sau ce înseamnă să fii cu cineva. (...) Când mă gândesc la copilăria și adolescența mea, văd Cumințenia Pământului a lui Brâncuși. Eu eram cumințenia pământului.



Articolul complet aici.



Eu nu cred ca nici una din cele doua extreme e sanatoasa. Cred ca orice copil, pentru a creste sanatos, are nevoie sa se raporteze la adult ca la persoana care stabileste regulile. Important e ca acele reguli sa fie stabilite cu intelepciune. Si mai important e sa se simta acceptat, chiar atunci cand incalca regulile. Sa simta ca are voie sa greseasca. Pentru ca o greseala nu e capatul lumii. Nici macar zece greseli.

Niciun comentariu: