duminică, iulie 01, 2012

revelatii de doi lei

De cînd mă știu am fost "supărată" pe cei cărora nu le MAI pasă. Eu fiind, prin definiție, în tabăra celor cărora le pasă prea mult, pentru prea mult timp.
Și iată c-a venit și ziua în care să constat că nu-mi mai pasă. Nu mă refer la acel nu-mi mai pasă care începe cu un scrîșnit din dinți, continuă ca un chinuitor exercițiu de voință și sfîrșește, eventual, cu victoria ta impotriva ta. 
Mă refer la acel nu-mi mai pasă care vine natural, de la sine, făra niciun efort. Și mai ales fără nevoia de a i te   opune. Acel nu-mi mai pasă care probabil înseamnă că nu ți-a păsat niciodată destul de mult.
Și abia acum, din acești papuci, în care nu mă simt absolut deloc vinovată, realizez că n-am dreptul să port pică altora pentru că nu le mai pasă. Nici măcar atunci cînd acel nu-mi mai pasă doare ca naiba.
Cred că odată ce înțelegi ca alții au dreptul să nu le mai pese, așa cum îl ai și tu, ești mai aproape de acceptare și mai liber.
Și uite așa mi-am adus aminte de prima lecție despre acceptare, pe care am primit-o pe la 16 ani:

"- Sunt lucruri care nu depind de tine și pe care va trebui sa înveți să le accepți.
-Păi le accept, că n-am încotro!, am zis atunci cu un amestec de furie și resemnare.
- Dar nu așa, cu încrîncenare. Asta nu e acceptare. Cu seninătate!"

Eram al naibii de departe atunci de seninătate. Și nici nu bănuiam cîte alte lecții despre acceptare mă așteaptă. Cum poate nici astăzi, cînd sunt împăcată cu mine, nu bănuiesc cîte lecții despre acceptare urmează.

Niciun comentariu: