despre handicap, fara ipocrizie

Aveam in facultate un profesor de neurostiinte foarte inteligent, foarte bine pregatit, dar care mai avea ceva de lucrat la capitolul atitudine. Cel putin asa credeam atunci. Acum cred doar ca nefiind implicat emotional, isi permitea sa spuna lucrurilor pe nume. De cele mai multe ori cu brutalitate. De cele mai multe ori avea dreptate. 

Ne spunea, de exemplu, ca facem degeaba facultatea, ca nu-ti trebuie studii superioare ca sa inveti un deficient mintal sa-si lege sireturile. Acum, cand sunt nevoita sa platesc taxe ca sa obtin o alta diploma, pentru ca niste capete destepte au hotarat ca afacerea asta cu diplome e profitabila, imi dau seama ca, intr-un fel, a avut dreptate. Pe de alta parte insa, la prima facultate eu chiar am invatat o groaza de lucruri, mi-am format un background, pe care un licentiat la uzinele de diplome n-o sa-l aiba, din pacate, niciodata. Tot drept e ca abilitatile practice mi le-am format lucrand, gresind si invatand, nu in vreo sala de lectura.

Ma mai deranja atunci ca acel profesor ironiza felul in care noi eram "indoctrinati", in opinia lui, ca trebuie sa avem "o atitudine pozitiva fata de persoanele cu handicap" Din papucii celui deloc implicat emotional, incerca sa ne explice ca felul in care suntem noi invatati sa mascam realitatea cu vorbe mai acceptabile social, nu ajuta pe nimeni si nu schimba nimic.

Dar eu nu eram o studenta total neimplicata emotional, ci una care avea o sora deficienta mintal. Pe care se chinuise LUNI in sir s-o invete culorile. Si ani s-o invete 5 cifre.

Si chiar nu puteam sa accept ca toate eforturile mele nu folosesc la nimic. Si chiar nu puteam sa trec indiferenta pe langa cuvantul handicapat.

Tin minte ca la un moment dat nu m-am mai putut abtine si l-am intrebat pe profesor: "Cum credeti ca s-ar simti o persoana cu deficienta (fusesem noi invatati ca asa e mai "frumos" sa le spunem) daca v-ar auzi?". Mi-a raspuns, total netulburat:

-Domnita, credeti-ma ca unui deficient mintal putin ii pasa cum ii spuneti dumneavoastra.

N-am mai avut puterea sa replic atunci:

-Poate, dar familiei lui ii pasa!

Ne-a explicat mai apoi ca am fost invatati sa ne cramponam de cuvantul handicap, fara macar sa avem habar ca n-are vreun inteles peiorativ, ci provine de la " hand in cap", o greutate suplimentara care se adauga cailor, la curse, pentru a le creea un dezavantaj. Asadar, handicapat inseamna o persoana care  prezinta un dezavantaj fata de celelalte. 

  Cred ca a fost una din cele mai utile informatii pe care le-am invatat in facultate.

Au trecut multi ani de atunci si am inteles ca intr-adevar, a te ascunde dupa cuvinte nu ajuta si nu salveaza pe nimeni.  Si ca atitudine pozitiva fata de persoanele cu handicap nu inseamna ipocrizia unor cuvinte despre care crezi ca dor mai putin.

Oricum i-as spune sora-mii, ea tot n-o sa stie niciodata sa citeasca si sa scrie. Si tot vor mai fi persoane care n-o sa inteleaga cum de n-am putut s-o invat...nici macar eu... si cum de n-o sa se faca bine niciodata. Oricum i-as spune si oricum i-ar spune oricine, asta n-o sa ma ajute prea mult sa fac fata crizelor ei de furie, nici s-o conving sa se spele pe dinti.

Cum nici faptul ca numim o persoana cu autism autista sau speciala nu-i rezolva vreo problema.

Atitudine pozitiva inseamna sa reusesti sa-ti pastrezi calmul cand auzi de 1000 aceleasi intrebari si aceleasi raspunsuri, sa ai curajul sa iesi cu copilul sau fratele/ sora ta in locuri publice, chiar daca ti-e jena ca se misca ciudat, arata ciudat, pune intrebari ciudate.

Cateodata inseamna sa traiesti toata viata cu ideea ca oricat te-ai stradui si oricat ti-ar pasa de el/ ea, el/ ea e incapabil (a) sa-i pese vreun pic de tine. Si in ciuda faptului ca asta doare de un milion de ori mai tare decat ca nu stie sa citeasca, sa gasesti in continuare in tine resurse sa-ti pese. Sa oferi. Sa n-o iei razna.

Atitudinea pozitiva se vede in ceea ce faci, nu in cuvinte ipocrite.