Parcarea din fata blocului e alba, in sfarsit.
Zapada a venit cand nu o mai asteptam. La fel ca altele.
Tot mai des lumea-mi citeste tristete in ochi. Nu e decat oboseala. Am obosit sa astept si am obosit straduindu-ma sa nu mai astept nimic.
El imi citea tristetea in ochi. De unde sa stie ca nu-i decat oboseala? De unde sa stie de cate ori l-am desenat si sters din gara aceea? Sau de cat timp am avut nevoie pana sa nu mai desenez nimic prin gari.
Imi trebuia musai aerul de nu-mi pasa. Cu care s-acopar cicatricile asteptarii. Si bumbumul.
Ca de obicei aerul de nu-mi pasa intarzia
si avea credibilitate redusa:))
Pana la urma e doar un copil.
Pana la urma sunt doar...
incomplet echipata pentru fericire.
0 comments:
Trimiteţi un comentariu