vineri, noiembrie 12, 2010

Leapsa : I'm happy to be

Primita de la Zana mea.

La 4 ani, eram happy si foarte cuminte. Mergeam la gradinita si desenam puncte pe capsune. O iubeam pe doamna educatoare, pentru ca  era "frumoasa". Judecand cu mintea de acum, era mai degraba calda decat frumoasa, dar asta nu mai conteaza. Sau conteaza prea mult. Visam ca atunci cand voi fi "mare", sa ma fac vanzatoare, sa pot manca dulciuri gratis:)) Astea da motivatii inalte:)
La 5 ani am fost la mare cu ai mei. Beam oranjada si numele ei suna foarte exotic in urechile mele. Mancam piersici de pe o farfurie albastra. Si ciocolata de casa, facuta de mama. Tata construia castele de nisip de poveste. Aveam o palarie in forma de ciuperca. Still happy.
La 6 ani ma pregateam de scoala. Mama tipa la mine ca scriu urat. Stiloul nu parea sa ma asculte. Voiam din tot sufletul sa fiu "the good girl", insa nu prea imi iesea. 
La 7 ani auzisem deja atat de multi tu nu esti, tu nu ai, tu nu poti, incat rusinea devenise un mod de a fi. Fricoasa.  Timida. Tot nu-mi iesea faza cu "the good girl". Dar...s-a nascut sor-mea. Imi dorisem enorm o sora. Mi se parea cel mai frumos copil. Abia asteptam sa-i aud vocea. Inca tin minte cantecele de leagan pe care i le cantam.
La 8 ani intelegeam deja mai multe decat mi-as fi dorit. Mai mult decat ar fi fost nevoie. Puteam sa fac un diagnostic diferential precis intre tata treaz, pilit si beat de-a binelea. Uram dupa-amiezele cand mama era schimbul 2. Mi-era groaza de ele. Ah.. tot la 8 ani a fost si tabla inmultirii. Memoratul mecanic n-a fost punctul meu forte. Tata ma punea s-o scriu "de 100 de ori" pe un caiet din ala infricosator de gros. Asta duminica, in timp ce la tv erau emisiuni amuzante. Imi uram neputinta. Si strigam, printre sughituri ca eu n-am nevoie de tabla inmultirii, ma descurc cu adunarea repetata:)).
La 9 ani am luat prima data premiul intai. Eram, in sfarsit "the good girl", asa cum imi dorisem. Ai mei erau mandri de mine. Simteam ca lumea-i a mea. A durat...doua-trei zile.
O sa sar peste niste ani, cu variatiuni pe aceeasi tema....
La 12 ani  m-am indragostit prima data. Scriam niste chestii, carora le spuneam pompos "poezii". Aveam o profa de romana misto, de care ma atasasem. Stiam deja ca asta nu tine de "frumusete", ci de atitudine. Din acelasi motiv, o uram pe profa de engleza. Si pentru ca profa de romana era "my new mum" trebuia, desigur, sa-i demonstrez ca "I'm a good girl". Si mai ales, trebuia sa-mi demonstrez. Descoperisem ca gramatica e o modalitate buna:)). Visam sa ma fac profa de romana.:))
La 14 ani, s-a schimbat profa de romana. Pe asta am urat-o. Tot pe motive de atitudine. Nu mai visam sa fiu profa de romana. Nu-mi era bine in pielea mea, dar asta nu mai era demult o noutate. Ma afundam in munca, sa n-o iau razna. De afara, se vedea doar  "un copil sanguincios, silitor".
La 16 ani i-am cunoscut pe Manu si Cristi. A fost, de departe, cel mai bun lucru care mi s-a intamplat. Am invatat sa vad si partea plina a paharului. Am invatat sa daruiesc, sa primesc si o multime de alte lucruri esentiale. Am hotarat ca, atunci cand voi fi mare, voi fi psihopedagog.
La 18 ani, am tinut o cura de slabire magnifica. Slabit 20 de kile. In oglinda nu vedeam vreo diferenta, asa ca la un moment dat m-am lasat pagubasa.
Primul meu job de vara - vanzatoare la un magazin. Primul meu "schimb de noapte". Clar, foarte diferit de visul meu de la 4 ani.
La 19 ani, am devenit studenta. Ani la randul am visat acest moment al...eliberarii. In sfarsit, nu-mi mai caram in spate decat problemele proprii. In sfarsit invatam sa ma bucur. Savuram linistea cu mai multa pofta decat orice inghetata. Au urmat 4 ani de poveste, in C12, la camera 30. Concerte. Cenacluri. Fluturi in stomac. Fericire. Mai ales ca am invatat sa utilizez computerul si internetul:)))
La 23 de ani am aflat ca  unii oameni nu sunt ce par a fi. Ca  sinceritatea nu e la fel de sincera pentru toti. Ca lucruri construite ani de-a randul se pot duce naibii in cateva zile. Ca life is not fair. Atunci mi-era greu sa cred ca acele rani o sa se vindece. Acum, mi-e greu sa cred c-au fost.
Am luat licenta cu felicitari, desi inca mai am cosmaruri in care n-o termin la timp:)) 
Am inceput sa lucrez.....si doamne...cu cate temeri si cu cati pitici am avut de luptat!
Am mers pentru prima data la Sighisoara. Prima vacanta de poveste.
La 24 de ani, am hotarat  ca am nevoie de ajutor. Temeliile alea subrede se duceau naibii de tot...fiecare zi care nu era o amagire, era o alta caramida in cap. Asa ca, am reconstruit. Catinel. Frumos. Incredibil. In sfarsit, oglinda era clara.
La 25 de ani m-am mutat singura. Alte temeri uriase de infrant, alti pitici. Azi-e asa de bine, incat parca nici n-au fost vreodata.
Am plecat singura, de nebuna la Folk You. M-am indragostit definitiv de Vama.
Anul asta, a fost anul cu cele mai multe "vacante": Vama, munte, Sibiu, Sighi...cate putin din toate.
La aproape 26, s-a intamplat o poveste  destul de scurta cat sa-i duc dorul, dar destul de frumoasa cat sa tin minte
ca
I'm happy to be here:)

Si, ca sa fiu si mai happy, dau leapsa mai departe ZileiDeDupa,  lui Ammelie, Andreei si Anei.

7 comentarii:

Radu spunea...

WOW!

Anonim spunea...

Imi place viziunea asta mai putin trista asupra vietii tale. Dar sa stii ca poeziile tale de la 12 ani, erau niste capodopere, pacat ca le-ai aruncat.

La fel de frumoasa a fost si dragostea care s-a dus...

Iti doresc sa ti se intample cat mai multe "poezii", pe caresa nu-ti mai doresti sa le arunci....

fontilili spunea...

@frate-miu: WOW, ce?
@Simona:
Si mie imi place viziunea asta:). Adevarul e ca am ezitat sa iau leapsa, tocmai pentru ca stiam ca ar trebui sa scriu si despre chestiile mai putin roz si am ajuns in etapa in care nu-mi mai place sa-mi plang trecutul. Cred ca am ajuns in sfarsit la acceptare:).
Despre poeziile de la 12 ani si indragosteala de-atunci avem pareri diferite:P
Imi place sa cred ca vor mai fi poezii...de aruncat nu mai arunc decat lucrurile inutile. Totusi, sa stii ca toate jurnalele aruncate au fost si ele o treapta in a creste. Au fost parte din stradania mea constienta de a nu-mi mai plange de mila.

Catalina spunea...

draga mea,
ce bine imi pare ca ai acceptat leapsa mea. te imbratisez si iti spun cu mana pe inima: esti un om puternic! chiar esti.

ZiuaDeDupa spunea...

Eu nu voi scrie pe blog, dar iti pot povesti cu placere la un ceai despre cum au fost anii mei trecuti :)

fontilili spunea...

ok. o sa astept cuminte ceaiul, atunci:)

Anonim spunea...

Hmm.. mi-ai dat de gandit. Si de amintit. :)
Sa vedem ce va iesi...