Am ascultat "Luna patrată", emisiunea de azi de la radiolynx, la care a fost invitat Andrieş.
Mi-au rămas în cap două chestii:
1. Andrieş afirma că apreciază albumul "Luna Pătrată" al Alinei Manole, pentru că are curajul să spună "pe nume" unor lucruri despre care majoritatea oamenilor nu vorbesc taman sincer în public, pentru că nu sunt opinii "dezirabile social". Chestia asta mi-a atras atenţia datorită exemplului pe care îl dădea Andrieş: dacă te întreabă cineva ce părere ai despre familie, o să spui că e un lucru minunat, chiar dacă nu crezi tocmai asta. Acest exemplu mi-a adus aminte de ceva ce am citit la Ileana Vulpescu şi am vrut să postez de câteva ori, dar n-a apărut "momentul declanşator". O să postez aici.
2. A doua "întâmplare" care mi-a rămas în neuron din emisiunea de azi e legată de faptul că anumiţi oameni politici i-au propus lui Andrieş să îi folosească o piesă în campanie. El i-a refuzat, pe baza convingerii că talentul lui e un dar de la Dumnezeu şi nu trebuie folosit ca să-i ajute pe unii să mintă oamenii. Politicianul i-a atras atenţia că "e vorba de mulţi bani". Constatând refuzul ferm al lui Andrieş, politicianul a ajuns rapid la concluzia că " deci, e adevărat ce se spune, că aveţi foarte mulţi bani". Numai asta ar putea explica un principiu, în ochii unui politician. Şi, din păcate, nu doar în ochii politicienilor...
Deci, apropo de pricipii şi de onestitate, de la Ileana Vulpescu citire:
"Nici o fericire nu e mai mare decât să descoperi tu ce-au descoperit alţii, cu mii de ani în urmă, să-ţi dai seama cât de deştept eşti, pentru că te poţi raporta la deşteptăciunea altora. Probabil că e deconcertant să fii un descoperitor adevărat, să observi nişte legături pe care alţii nici nu le bănuiesc. Trebuie să-ţi vină să te ciupeşti, ca să-ţi dai seama că nu visezi şi să stai numaidecât de vorbă cu cineva, ca să vezi că n-ai înnebunit.
Dar sunt puţini descoperitori adevăraţi.
El descoperise încet-încet doar nişte inutilităţi, nişte lucruri urâte ale firii omeneşti şi străvechiul adevăr: te naşti, mori şi, de cele mai multe ori, trăieşti singur. "Familia e o realizare a omului civilizat". Vorbe şi iar vorbe. În familia omului civilizat, organizarea e, ca şi la maimuţe, ca şi la vrăbii, ca la toată fauna, cel maire are grijă de cel mic, cel mic se face că-l iubeşte şi chiar îl iubeşte pe cel mare, până-ncepe să sară singur din copac, să zboare, să iubească, să facă şi el pui. Spre deosebire de restul faunei, unde relaţiile biologice se sfârşesc odată cu fazele biologice necesare, la oameni, cei mare se-agaţă cu disperare de cei mici, pe măsură ce aceştia cresc şi dragostea lor scade. (...) Toată lumea ştie, dar e mai greu s-o recunoşti în faţa celor interesaţi, când îţi mai fac şi reproşuri: "Chiar dacă nu ne mai iubeşti, ai nişte obligaţii faţă de noi, ţi-am dat viaţă, te-am crescut". Să dai viaţă, cel mai mare miracol pe care ţi-l oferă firea. Cei care-o primesc nu sunt însă întrebaţi. (...)
Copilul tău nu e un om care să sufere sau să fie fericit independent de tine, pe care să nu-l iubeşti dacă nu merită, cu care la un moment dat să nu te mai vezi, fiindcă îţi dai seama că are alte concepţii decât tine sau un caracter care-ţi repugnă, cu care, în sfârşit, făcând un bilanţ, nu mai ai ce să-ţi spui. Copilul e uneori mâna care te doare, dar pe care n-o tai, e piciorul urât şi plin de varice, prin care sângele circulă anevoie, pe care-ai vrea să-l ascunzi de vederea altora, dar care e piciorul tău, de care nu te poţi lipsi, în locul căruia nu-ţi poate da nimeni altul".
